“Domnu’ Marian, domnu’ Marian, ce bine că ați venit!”. Așa îl întâmpină pe Marian Ursan, fondatorul Carusel, oamenii fără adăpost, atunci când merge la ei. Cu un zâmbet, în lumea lor gri, în care, de cele mai multe ori, sunt ignorați sau agresați. Marian, alături de echipa lui, le întinde o mână. Îi vede, îi ascultă, îi ajută, le rezolvă problemele. Uneori, le pune muzică și plânge cu ei. Le dă apă, mâncare, haine, îi duce la doctor, le rezolvă încurcăturile cu actele, îi implică în proiecte. Îi face să se simtă oameni. Lucru pe care poate l-au uitat, pentru că, de cele mai multe ori, sunt tratați cu dispreț.
Alteori râd, glumesc și dansează. “Marele serviciu social – ce facem pentru oameni? Mai râd și ei”, zâmbește amar Marian. Dar știe, cum știm și noi, că un zâmbet pe fața unui om brăzdată de greutatea statului pe stradă e enorm.
Citește reportajul despre o noapte cu Carusel pe stradă
Cine este domnu’ Marian?
Marian Ursan are 40 de ani. Intimidant poate la prima vedere, în Marian pare că și-au găsit echilibrul forța și blândețea, empatia și fermitatea, franchețea și căldura, raționalul și emoționalul. E echilibrul care îl face să fie la fel de natural când vorbește cu oricine, de la un om al străzii la un profesor universitar. Pentru Marian, oamenii sunt egali. E printre puținii pe care îi vezi că nu judecă. Nu vede în alb și negru. Ia lucrurile așa cum sunt, caută soluții, vede contextul și se uită în profunzime.
Ce l-a adus în zona de activism, ce buton emoțional a fost apăsat pentru ca Marian să se preocupe, încă de la o vârstă fragedă, de oamenii aflați în situații de vulnerabilitate extremă?
“Nu știu să-ți spun. Îmi bat capul și nu reușesc să înțeleg. De atunci, n-am făcut altceva. Nu știu. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Sunt dintr-o familie religioasă. Poate ideea de sprijin pentru omul de lângă tine mi-a intrat în cap când eram copil. Familia mea e din Călărași, dintr-un sat. În clasa a patra ne-am mutat în București, să mă scoată din mediul de acolo (Râde). Făceam prostii, ce să fac, era un mediu dur. Un paradox – un mediu dur și sensibil în același timp. Am vrut să fac muzică, dar nu m-au lăsat. Trebuie să mergi la școală, îmi spuneau. Trebuie să muncești.”
De la 16 ani, lucrează în zona serviciilor sociale, la început ca voluntar. “Făceam voluntariat pentru ARAS, mă ocupam de copiii din spitalul Victor Babeș, făceam cu ei activități educative, un fel de mentorat. Copiii erau pe termen lung acolo, grav bolnavi. Te jucai astăzi cu ei, a doua zi erau în comă, a treia zi mureau. Strângeam bani la Universitate să-i îngropăm”, își aduce aminte Marian.
Cum făcea față emoțional un copil de 16-17 ani la asta? “Făceam oare? Eram antrenat. Acum fac același lucru. Am 40 de ani și e la fel de greu”. Și acum, totuși cum rezistă? Pentru că ceea ce face Carusel e dur. “Dar cine a zis că rezist? Dacă îmi pun problema asta, ce fac, stau acasă?”.
La 18 ani, s-a angajat tot la ARAS și a început să lucreze pe stradă, cu cei mai vulnerabili. A rămas acolo până la 28 de ani, dezvoltând multe intervenții de teren.
Între timp, a studiat. De frica armatei, glumește el. “Am învățat pe viață și pe moarte ca să intru la facultate. Am făcut Psihologia și am intrat primul. De frica armatei. Și ceea ce fac, de fapt, acum, e psihologie.”
Masterul l-a făcut la Asistență Socială, managementul serviciilor de sănătate și sociale. Și-a dat apoi doctoratul în sociologie pe etnografie urbană în Centrul Vechi. De peste zece ani, predă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială despre fenomenele sociale extreme. “Nu mă pricep la multe lucruri”, râde el.
La 28 de ani, a luat o pauză. Nu mai putea. “Mi-am imaginat că o să stau mult acasă, dar apoi mi-am revenit repede”. A lucrat apoi patru ani la biroul din București al Organizației Națiunilor Unite pe ce știa să facă, proiecte din zona socială, într-un program unde trebuia să asiste statul român să își dezvolte capacitatea să prevină mai bine HIV în rândul consumatorilor de droguri, inclusiv în penitenciare.
A zis apoi: “vreau înapoi în stradă”. Și s-a întors. Atunci a înființat Carusel.
Carusel, o poveste începută între prieteni
“În 2010, iarna, de Revelion, mi-am pus dorința ca în 2011 să înființăm Carusel și să fie funcțional. Aveam gândul ăsta de mai mult timp. Are legătură cu lucruri care au fost mereu importante pentru mine: mediul asociativ. Sunt pasionat de forme asociative.
În facultate, am fost coleg cu Sorin Briceag și Alexandra Alboiu, cu care am fondat Carusel. Carusel e o poveste care are legătură cu trei foști colegi de facultate, care sunt acum în board-ul organizației.”
Pe Marian îl preocupă foarte tare principiile și valorile.
“Până să se așeze lucrurile, m-am gândit nopți la rând cum să fie și, mai ales, cum să nu fie. E sănătos să avem principii și valori în organizație. Le simțim, le-am tot discutat. Cel mai important e legat de solidaritate și cum transpunem în practică ideea asta. Mă bucur de ideea de activism social și ne bucurăm de libertate ca să construim lucrurile”.
Prejudecățile și nevoia de empatie
Există o prejudecată că oamenii străzii vor să fie acolo. Că nu vor să facă mai mult pentru a ieși din situația în care se află. Că e vina lor. L-am întrebat pe Marian despre asta.
“Sigur, e cea mai la îndemână prejudecată. E vina celuilalt. Tu îți vezi de viață dar nu mai ai energie și nici echilibru să vezi că nu întotdeauna e așa. Oamenii, în mintea și în sufletul lor, își găsesc explicație. Și se mulțumesc cu asta. Nu e suficient. Dificultatea mare e la cei care nu văd că există astfel de oameni.
Când te trezești de dimineață și pleci la muncă, îți faci un plan. Dacă te întrebi, la finalul zilei, câți oameni ai străzii ai văzut, nu știi. Nu-i vedem. Încerc să nu judec, să fiu echilibrat – nu-i vedem nu pentru că nu ar fi acolo, nu-i vedem pentru că și noi le avem pe ale noastre.
Oamenii nu vor să se identifice cu un om al străzii. Mintea noastră face un exercițiu să ne transpunem în personaje. Cum să te identifici cu un om al străzii? Blocăm informațiile, nu operăm cu ele.
Cum învățăm solidaritatea și empatia într-o epocă în care suntem din ce în ce mai individualiști?
“Învățăm la școală, învățăm la o bere. Oamenii au bunătatea asta, ea trebuie scoasă la suprafață. Nu cred că oamenii sunt reci. Cred că oamenii le au pe ale lor dar că trebuie să se mai uite în jur”, vorbește Marian cu empatie despre oamenii care încă nu știu ce e empatia.
Și mai cum altfel? “Cred că ar trebui să nu ne mai plângem atât de mult de milă. Și cred că ar trebui să fim mai împăcați cu ce avem. Să apreciem ce avem și să ne mulțumim cât de cât cu ce avem. Atunci am putea să începem să vedem și ce se întâmplă în jurul nostru. Nu trebuie să începi poate cu oamenii străzii. Poți să începi cu familia ta. Să răspunzi la telefonul ăla când te caută mama sau tata. Sau frații tăi sau o mătușă care vorbește mult. Răspunde la telefonul ăla. Mai dă pe acasă din când în când.”
Cum ajunge cineva pe stradă? Aș putea fi eu?
Din tot ce a văzut și din toate poveștile pe care le-a auzit, Marian crede că oricare dintre noi poate ajunge, printr-un concurs nefericit de împrejurări, pe stradă. E mai simplu decât am putea crede. Și oamenii sunt diferiți, din toate categoriile sociale, oameni care poate au avut o casă, o familie, un job, studii. Nu vrem să credem asta.
“Sunt oameni foarte diferiți, cu istorii foarte diferite. Oamenii cred asta în general pentru că nu se gândesc că și ei pot ajunge acolo. Eu nu pot, am pregătire, lucrez într-un birou, sunt respectat. Am rețea, am prieteni, sunt apreciat la locul de muncă, acasă, chiar dacă nu e perfect, am o familie.
E foarte simplu să ajungi pe stradă. E ca un tobogan. Nu îți dai seama când ai ajuns jos. Și ai ajuns cu o mare durere. Doare când cazi. Te aștepți să fie o saltea jos. Dar nu e, e beton și e frig.
Nu e un șoc. Nici măcar nu îți dai seama. Îți ia ceva timp până înțelegi, accepți că ești acolo. Nu înțelegi de ce oamenii te fac boschetar. Nu ești, ai familie, ai casă.
Am stat mult cu oamenii și le-am ascultat poveștile. Cum au ajuns acolo, ce au simțit, ce au sperat. Oamenii trăiesc foarte dur experiența asta când realizează ce se întâmplă.”
Spune-ne un scenariu, l-am întrebat pe Marian.
“E foarte ușor. Sunt de ajuns două-trei decizii mai puțin inspirate și ajungi pe stradă. Nu e complicat. Uite un scenariu des întâlnit – v-ați despărțit, ai rămas în oraș să bei mai mult, s-a făcut dimineață, ai zis că mai bine nu te duci acasă că oricum iese scandal, te trezești de dimineață pe o bancă, poate mai bei ceva, s-a făcut seară, te gândești că, dacă ai stat o seară, mai stai una și abia mâine te duci. Și te mai întâlnești cu cineva care și el face asta și împreună stați și vă povestiți amarul și s-a făcut a treia zi și poate te duci acasă. Poate nu te duci. Poate nu mai ai nici casă. E foarte simplu.”
Pune-te totuși în locul unei persoane fără adăpost. Cum ar fi?
Zice Marian: “Te trezești dimineața, ai întâlniri importante, nu ai apă caldă și e frig afară. Cum e? În prima zi, poate reușești să te speli cu apă rece. Dar apoi?”
Cum te simți? Crezi că ai mai rămâne sănătos mental? Că ai putea fi rațional sau echilibrat, ca acum? “Se întâmplă să ai o zi proastă și să tremuri acasă seara. Prin comparație, vă dați seama ce se întâmplă cu acei oameni? Eu mă mir că mai sunt în stare să mai lege un subiect. Efectele sunt de neimaginat. Oamenii nu mai speră la nimic, nu se mai gândesc la nimic, nu mai fac nimic, e doar așa, o trecere a timpului. Un soi de alienare.”
Să ne gândim mai profund înainte de a-i judeca pe oamenii străzii. La ei și la noi.
“Oamenii ne spun – crezi că nu ne dăm seama că oamenii se strâmbă când urcăm în autobuz? Ei cred că noi nu știm că mirosim urât? Mai auzim glume cu apa și săpunul care nu au omorât pe nimeni. Cât de ignorant să fii să nu îți dai seama că sunt oameni care nu au nici apă, nici săpun. E o chestie simplă, elementară. Nu au nici haine să se schimbe. Nu au nici măcar un spațiu intim, securizat, unde să-și tragă sufletul. Ai nevoie de un moment de liniște, să te gândești la tine, la lucruri. Ai intimitatea spațiului unde poți să te schimbi, să îți faci baie, să stai pe toaletă liniștit. Sunt lucruri la care nu te gândești în mod normal. Pentru că le ai. În exercițiul ăsta, gândește-te cum e pentru o femeie care a avut o viață ca a ta să își facă nevoile printre mașini, să nu aibă nici măcar hârtie igienică. Unde să te ascunzi să fii tu cu tine? În autobuz? În scări de bloc? În fața magazinelor? Unde? În parc? Cum securizează un spațiu? Spațiul lor e un oraș. Cum?”
Cu oameni ca Marian Ursan, viața persoanelor fără adăpost e mai bună
Ascultându-l pe Marian vorbind, mergând cu el pe stradă, printre oamenii fără adăpost, te transpui acolo. Marian vorbește mult despre nevoia de solidaritate. Și despre o primă nevoie, aceea de a îi vedea. De a fi acolo când se află într-o situație dificilă, de a nu-i lăsa, pe cât posibil, să ajungă acolo. Și de a ne asigura că supraviețuiesc pentru că, de cele mai multe ori, pe stradă e vorba de supraviețuire.
Pentru oamenii străzii, cele mai mici gesturi contează. Mult mai mult ca pentru alții. Faptele mici. Un ceai cald schimbă o noapte friguroasă. Un zâmbet schimbă o stare de spirit. O pătură îl ajută pe om să nu înghețe. O asigurare medicală îl face să-și trateze bolile. Un pat într-un adăpost îl face să se simtă în siguranță. Un duș îl face să se simtă mai demn. Lucrurile care pentru noi sunt normale și cărora nu le dăm importanță, pentru un om fără adăpost au alte dimensiuni și semnificații, unele care țin de demnitate, umanitate, siguranță și, de ce nu, conexiune cu ceilalți.
În decembrie și ianuarie, suntem alături de Asociația Carusel printr-o donație de produse HARTMANN necesare îngrijirii persoanelor fără adăpost. Tu cum ajuți?
Donați în contul Asociației Carusel (detalii mai jos).
DENUMIRE ENTITATE NONPROFIT: ASOCIAȚIA CARUSEL
COD DE IDENTIFICARE FISCALA: 28726160
CONT BANCAR (IBAN): RO84 INGB 0000 9999 0484 6877